„O să mor... O să mor peste 40 de ani, 50 de ani, peste 300 de ani, mai târziu o să mor, când o să vreau eu, când o să am timp. Eu sunt Regele, eu hotărăsc!”. Sub ecoul acestei replici se desfăşoară vineri seara, de la ora 20, spectacolul Teatrului Studenţesc Thespis al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara, în studioul „Diogene Bihoi”: „Regele moare” de Eugen Ionesco. Intrarea libera - Locuri limitate: 55 de scaune.
Cu trimiteri subsidiare la societatea contemporană, spectacolul este povestea omului care nu a învăţat de-a lungul vieţii că la final trebuie să moară, indiferent de puterea iluzorie pe care o are (sau nu). Piesa face parte din textele mai puţin absurde ale lui Ionesco, fără eternele teme ale non-comunicării, ale absurdului de limbaj, fiind scrisă în momentele grele în care autorul era foarte bolnav, iar ideea morţii ca eveniment inevitabil l-a frământat într-atât încât „Am scris această piesă ca să învăţ să mor”.
Alert, simplu, dar şi poetic, spectacolul este adus la viaţă de doi actori, Ionel Mărginean – Regele şi Ana-Macrina Codrea, care interpretează toate celelalte personaje: Regina Marguerite, Regina Marie, slujnica Juliette, Doctorul şi Guardul.
La începutul spectacolului, regelui i se spune că trebuie să moară. Într-un timp dat, până la sfârşitul reprezentaţiei, trebuie să moară… Acestea sunt regulile jocului. Nu poate trage de timp, toate întârzierile au fost deja prevăzute. Ca şi în „Procesul” lui Kafka, nimic nu poate schimba cursul istoriei, iar timpul se scurge înspre moarte, iar cu fiecare minut regele învaţă să moară. Una dintre regine încearcă să-l pregătească pentru trecere, cealaltă regină îi strigă despre greşelile pe care le-a făcut în viaţă. Prin gesturi mărunte, Berenger (ajuns aici după piesele „Rinocerii” şi „Ucigaş fără simbrie”) încearcă să păcălească timpul, ba cu un somn, ba cu o eschivă, ca să nu vină încă ceasul. Fuge, e disperat, e nedemn, e caraghios. E toată neputinţa omului – fie el rege sau om de rând – în faţa morţii. În final, marea trecere e limpede şi senină. Se întâmplă firesc, iar regele alunecă în altă lume. O voce îi deschide calea spre neant, în timp ce scena se întunecă. Şi rămâne senzaţia că moartea a prins viaţă chiar pe scenă, în faţa noastră, în locul în care mai devreme fusese viaţă.
„Regele moare” este textul lui Eugene Ionescu poate cel mai uman, mai puţin „absurd”, mai cald… Este, poate mai mult decât celelalte piese ale lui, o poveste. Despre viaţă şi despre putere şi despre moarte, într-o tragedie cu personaje comice, aşa cum este viaţa, până în punctul ei final. „Fiecare dintre noi e primul care moare”.
