„Camino Real”, după piesa dramaturgului american Tennessee Williams (autorul, printre altele, al Menajeriei de sticlă, Pisica pe acoperişul fierbinte, Un tramvai numit dorinţă etc.) este o piesă despre care un cronicar al New York Times spunea că ar fi cea mai bună piesă a lui T. Williams, „o piesă smulsă din sufletul omului”.
Un hotel dărăpănat, în mijlocul unei pieţe prăfuite, într-un orăşel american de la capătul lumii, populat cu vorbitori de spaniolă şi cu personaje alegorice (Casanova, Gutman – numit după un personaj din Şoimul Maltez, dar şi asemănător cu Sig. Ferrari din Casablanca, Camille Gautier, după Doamna cu camelii sau alte personaje care nu apar în montarea prezentă, ca Don Quijote, Lord Byron ş.a.). Un orăşel în mijlocul deşertului din care se poate scăpa doar cu avionul. Un loc de întâlnire al unor suflete pierdute, care se confruntă cu tentaţii şi dezgust, suferinţă şi dragoste. În variantele americane ale piesei au jucat, printre alţii, şi Al Pacino sau Ethan Hawke... În spectacolul Thespis îi regăsim pe: Bogdan Racz, Ionel Mărginean, Moni Karman, Ana Macrina Codrea, Diana Velescu şi Alex Daniel.
Un spectacol desfăşurat sub motto-ul: „Pe Camino Real trebuie sa ai simt practic!".
Camino Real există cu adevărat, făcând parte din experienţa din tinereţe a lui T. Williams: „am pornit-o spre sud pe o şosea numită Camino Real şi am pedalat din Los Angeles-Hawthorne până la graniţa cu Mexic. Ne-am dus la Tijuana şi la Agua Caliente, care erau foarte primitive pe atunci. Locurile erau foarte primitive şi noi foarte inocenţi şi în cantina unui orăşel de la graniţă ne-am întâlnit cu…”
Pentru a-l înţelege mai bine pe Tennessee Williams includem un fragment de interviu, luat lui însuşi de către sine însuşi...:
„T.W.: Cred că scrierile mele au constituit pentru mine întotdeauna un soi de psihoterapie.
R: Şi te aştepţi ca publicul să fie impresionat de nişte piese şi de nişte scrieri care reprezintă o relaxare, o eliberare a tensiunilor unui posibil nebun incipient?
T.W.: Le eliberează şi pe ale lor.
R: Ce ale lor?
T.W.: Tensiunile lor tot mai încordate care frizează psihopatia.
R: Gândeşti că lumea e pe cale să înnebunească?
T.W.: Pe cale? Aş spune că a înnebunit de tot. Aşa cum afirmă Ţiganca din piesa mea, Camino Real, lumea e un soi de prelegere pe care o citeşti de-a-ndoaselea. Ceea ce nu-i prea amuzant.
R: Dar tu eşti un om care trebuie să distreze publicul, eşti o persoană cu pretenţii de artist, ori lumea nu se mai amuză azi cu pisici pe acoperişul fierbinte sau cu pasageri ai unor tramvaie trăsnite.
T.W.: N-au decât să se ducă la musicaluri şi la comedii. Eu n-am de gând să-mi schimb felul de a scrie. Îmi vine destul de greu să scriu ceea ce doresc eu să scriu, fără să mai încerc să scriu ceea ce spui că doresc alţii să scriu şi eu nu doresc să scriu.
R: După părerea ta, ai vreun mesaj pozitiv?
T.W.: Da, cred că da.
R: Şi anume?
T.W.: Nevoia arzătoare, aproape strigătoare, de un efort general uman pentru a ne cunoaşte pe noi înşine şi de a ne cunoaşte mai adânc unul pe celălalt, de a ne cunoaşte atât cât să putem înţelege că niciun om nu deţine monopolul dreptăţii sau al virtuţii, şi că orice om are în el o vână de duplicitate şi de răutate. Dacă oamenii, rasele şi naţiunile ar porni de la acest adevăr al autocunoaşterii, cred că lumea ar putea depăşi stadiul de putreziciune, de disoluţie care, involuntar, mi-a inspirat tema de bază, tema alegorică a pieselor mele.”
