Asteptandu-l pe SpectActor

Aşteptându-l pe spectator, după „Ultimul Godot” al lui Matei Vişniec se reia pe scena Teatrului Thespis, sâmbătă, 23 februarie, de la ora 19.

Intriga acestui spectacol porneşte de la întâlnirea în afara teatrului, dintre dramaturg şi personajul său, proprie teatrului post-modern, ambii nemaiavând acces în teatru. Unul (Godot) pentru că, deşi aşteptat în piesa ce-i poartă numele – „Aşteptându-l pe Godot”, nu i-a fost scris să apară pe scenă, iar celălalt (Beckett, autorul piesei), pentru că fiind singur în sală, actorii nu au mai vrut să joace pentru un singur spectator.

„Teatrul a murit!” declamă unul dintre ei. Actual? Să ne gândim la apariţia internetului, a facebook-ului, la cinema-ul 3D, la torente şi filme on-line, şi la rarefierea prezenţei spectatorilor în sălile de teatru o dată cu apariţia lor... Şi totuşi, prin reluarea replicii celei mai banale cu care începe piesa „Aşteptându-1 pe Godot” (piesa originală a lui Beckett, de la care a pornit ideea textului lui Vişniec), se sugerează că teatrul se reînfiinţează pe sine, scriitorul şi propriul personaj devenind, la rândul lor, personaje, speranţa rămânând, teatrul regăsindu-şi întotdeauna puterea de a se reinventa şi de a trăi, în condiţiile cele mai neprielnice. Cum spunea regizorul şi teoreticianul Jerzy Grotowski, „e necesar cel puţin un spectator pentru a avea un spectacol”, astfel fiind posibil fluxul energetic dintre actor şi spectator.

Pe scurt, o dezbatere între dramaturg şi personaj despre soarta teatrului şi condiţia actorului. Un spectacol viu, în care publicul nu mai este doar spectator, ci SpectActor.